thumb|right thumb|left thumb|right|The Golem, Kiryat Hayovel, Israel thumb|left|Îngerul protector din holul Gării Centrale din Zürich
Niki de Saint Phalle (născută Cathérine Marie-Agnès Fal de Saint Phalle; ) a fost o pictoriță și sculptoriță franco-americană.
Biografie S-a născut pe 29 octombrie 1930, la Neuilly-sur-Seine, fiind al doilea dintre cei cinci copii ai Jeannei Jacqueline Harper (actriță americană) și ai lui André Marie Fal de Saint Phalle (bancher francez). Situația financiară a familiei a resimțit criza din 1929 și, prin urmare, familia a fost nevoită să se mute la New York. În această situație Maria (Niki este numele dat de mama ei și pe care l-a purtat ca artistă) petrece unele perioade la bunicii ei în Franța. Face școala primară pe lângă o mănăstire din suburbiile New York-ului. La vârsta de 12 ani îi citește pe Poe, Shakespeare și tragediile grecești; tot atunci scrie primele poezii. Din 1944 datează cele mai timpurii creații de artă plastică ale sale – niște statui vechi grecești din posesia școlii Brearl-School unde își continuă învățământul primar. Tot din acest an datează și primele informații despre dereglările psihice ale tinerei de 14 ani - drept urmare a incestului la care a fost supusă de tatăl ei la vârsta de 11 ani.
În 1947, la vârsta de 17 ani este absolventă a școlii Oldfields din Glencoe, Maryland, iar de la 18 ani încearcă să-și câștige existența angajându-se ca fotomodel. S-au păstrat mai multe afișe publicitare cu pozele ei. În 1948 are loc prima căsătorie cu un tânăr marinar destul de inteligent cu numele de Harry Mathews, care peste doi ani, abandonând marina, începe să studieze muzica, iar ceva mai târziu se va consacra, nu lipsit de succes, literaturii. Probabil grație acestui gest Niki își va lega de el viața până la începutul anilor ‘60. Din 1950 datează primele lucrări în guașă ale artistei. În 1951 naște primul copil; se îndeletnicește cu meseria de actor, pe parcurs întreprinde mai multe călătorii prin Europa unde vizitează mai multe orașe, muzee și catedrale, fapt care o face să se decidă finalmente să se consacre artelor plastice. În 1953 suferă o a doua criză psihică. Din 1954 se mută cu traiul în Franța. În 1955 vizitează marile orașe din Spania: Madrid și Barcelona. Este adânc impresionată de creația monumentală a lui Antonio Gaudì, fapt care avea să-i decidă soarta de artist plastic pe mai departe... În 1956 se petrec trei evenimente cruciale în viața artistei: prima expoziție personală în orășelul St. Hallen (Elveția), cunoașterea îndeaproape a creației unor mari artiști moderni ca H. Matisse, P. Klee și Pablo Picasso precum și prima său contact cu familia marelui sculptor francez modernist Jean Tinguely. Pe parcurs între Niki de Saint Phalle și Tinguely se leagă o colaborare colegială încununată de succes, dar și cu o furtunoasă poveste de dragoste finalizată cu cea de a doua căsătorie a ei din 1971. Apropierea de Tinguely duce la divorțul în 1960 de fostul ei soț (cărui îi lasă cei doi copii), dar și la integrarea ei în clocotitorul mediu artistic euro-american neomodernist care va acoperi viața artistică occidentală din anii ‘60- ‘70. Deja la începutul anilor ‘60 Niki de S.Ph. dezvoltă legături de colaborare și prietenie cu artiști ca: Jasper Jons, Mario Botta, Yves Klein, Daniel Spoerri, F.Dufrene, ș.a. reprezentanți ai curentului Nouveux Réalistes (Noii Realiști) aderând de fapt la acest grup cunoaște totodată și susținerea lui Robert Rauschenberg.
Din 1961 Niki Saint Phalle devine una dintre vedetele presei americane, iar de la mijlocul anilor ‘60 și una din figurile de rezistență a artei moderne. O faimă neunivocă ca apreciere i-au adus-o mai întâi performanțele „Lucrărilor împușcate”. Prima dintre acestea a avut loc la 12 februarie 1961 continuând ulterior până în 1963, demonstrându-le în importante centre de artă din Stockholm, San Francisco, Muzeul de artă Contemporană din New York și tot în prima jumătate a anilor '60, (în legătură cu războaiele purtate de SUA în Asia și cu înrăutățirea maximă a relațiilor dintre SUA și URSS) Niki de Saint Phalle este influențată și de mișcarea antiimperialistă și pacifistă declanșată în SUA și Europa. Tablourile obiectuale și instalațiile-performanțe ale artistei capătă un context protestatar împotriva războiului și violenței incluzând în sine păpuși și jucării mutilate, mulaje de avioane și arme etc. Luate la un loc acestea constituie simbolul răului și al violenței.
Din 1963 Niki devine preocupată de mișcarea feministă, fapt care avea să o orienteze spre unul dintre cele mai fructuoase capitole ale creației sale: – elaborarea celebrului ciclu de sculpturi decorativ-monumentale cu denumirea de Nane. În acest ciclu destul de marcant prin figuri burlesce și pline de viață, se sintetizează temele maternității și a emancipării femeii. De la mijlocul anilor '60 Niki de S. Ph. se mai ocupă de grafică și film care-i confirmă libertatea fantezistică pe care avea să o aplice în marele sale proiecte de amenajare artistică a unor imense grădini și parcuri publice distractive numite „Tarot-Park”. Tarot-parcurile lui Niki de Saint Phalle sunt cunoscute din SUA („Grădina reginei Californiei”) până în mai multe țări din Europa și în Israel („Arca lui Noe”). Acestor obiective artista s-a consacrat pe întreg parcursul anilor '70-'90 ai secolului trecut.
În 1991 moare Tinguely cu care artista a trăit și a colaborat timp de 20 de ani. În 1994 Niki de S. Ph. își mută reședința din Franța în orașul San Diego din sudul Californiei. Răpusă de o maladie gravă pulmonară, provocată de praful de polyster de la prelucrarea figurilor sale monumentale, artista se stinge din viață pe 21 martie 2002 într-unul din spitalele din San Diego.
Opera Lucrările timpurii Având o viață tensionată, nelipsită de evenimente dramatice, Niki de Saint Phalle s-a manifestat în creația sa pe mai multe paliere: pictură, grafică, sculptură monumental-decorativă, amenajament artistic arhitectural, literatură, film, dramaturgie. Un rol decisiv asupra formării concepției sale artistice aveau să-l joace creația unor mari înaintași ca A. Gaudì, P. Picasso, H. Matisse și P. Klee, ai unor contemporani și colegi de breaslă ca Jean Tinguely și mai ales al reprezentantului de frunte al pop-artului R. Rauschenberg, care, pentru a-i stimula demersul creativ, chiar i-a cumpărat o sculptură.
Oricum, câteva lucrări de tinerețe ale artistei executate pe la mijlocul anilor '50 ca „Sărbătoare”, „Portret de familie”, „Peisaj nocturn” îi denotă temperamentul și exactitatea interpretării intenției. În ultima dintre aceste lucrări, executată între 1956-58, devine evidentă acea formulă de sinteză între detaliu și general, între monumental și detaliere pe care o putem urmări pe întreg parcursul creației sale, indiferent de factorii influențelor colaterale asupra artistei.
Un ciclu de tablouri-obiectuale de la sfârșitul anilor '50- începutul anilor '60, printre care și unul dedicat chiar lui R. Rauschenberg, mărturisesc adorația lui Niki față de creația acestui artist care împreună cu T. Arman împărtășea spectatorului ideea nouă de atunci de „estetizare a obiectelor inutile”. Tocmai acest ciclu de lucrări tipice Pop-artului denotă faza maturității creației artistei.
Reprezentații Pe parcursul anilor '60, prin bunul ei prieten Tinguely (care era deja și unul dintre întemeietorii și promotorii de vază a sculpturii cinetice) Niki avea să descopere o lume nouă - lumea miracolului formelor dinamice amplasate într-un spațiu activ. În colaborare cu el va crea mai multe „Fântâni” decorative celebre în diferite orașe ale Europei dar și primele sale reprezentații obiectuale.
Nu se știe însă, dacă Niki de Saint Phalle ar fi izbutit să „iasă din umbra” predecesorilor și mai ales a colegilor de breaslă, dacă nu avea să întreprindă, în 1961, la festivalul din Nizza, prima sa reprezentație de „Pictură împușcată” (tradus mai corect ar fi: pictura prin împușcături). Oricum, acest tip de reprezentatie, cu totul nou pe atunci, i-a adus o celebritate destul de controversată, mai ales după demonstrațiile în cadrul a două expoziții întreprinse un an mai târziu în SUA și, ulterior, repetate în mai multe rânduri în diferite orașe din SUA, Europa și Asia.
Reprezentația „Pictura împușcată” joacă un loc important în creația artistei și aici e binevenită cunoașterea motivațiilor artistei, care au fost 2 la număr: pe de o parte dorința ei de a inventa ceva nou, pe de altă parte –continuarea protestului împotriva conflictelor din viața personală dar și a celor social-politice. Într-un comentariu la expoziția sa din 1987 din München artista declara:- „ din 1961 i-am „împușcat”: pe tata, pe toți bărbații: mici, mari, importanți și minusculi, pe fratele meu, pe mama... pe mine însumi. Împușcam, căci aveam satisfacție... mă amuza să urmăresc cum „sângerează” și moare (se transformă) o lucrare... era momentul adevărului meu scorpionic... să contemplez, cum în impactul cu gloanțele, pe albul curat al panoului țâșnesc și se scurg culorile: roșu, galben, albastru, negru - tabloul plânge, devine mort. „UN RĂZBOI FĂRĂ JERTFE”. „Tablourile împușcate” prezintă niște pânze ori panouri mari de carton sau faneră, pe suprafața cărora erau încleiate diferite figuri bizare adeseori cu conținut alegoric, preparate din plastic, papier-mâché, ață, sârmă etc. sub care erau ascunse borcănașe cu vopsea de diferite culori. De obicei acestea erau acoperite pe deasupra în alb și urmau să fie împușcate cu gloanțe de la o anumită distanță. Miza acestor performanțe rezida în efectul irepetabil al petelor și al scurgerilor de culoare apărute în mod aleator. Dintre performanțele de împușcături ale lui Niki: „Moartea patriarhului”, „Vrăjitoarea roșie”, „Kennedy și Hrușciov” (1962) au fără îndoială o coloratură politică evidentă. Fiind indiferentă la discuțiile controversate generate de performanțele cu împușcături, grație realizării acestora Niki de Saint Phalle devine treptat celebră.
NANELE Între timp, din 1964 artista se oprește la abordările temei feminității întruchipată în ciclul Nanelor. O poză din 1965 reprezintă primul grup de Nane: alergând, sărind, sprijinite cu capul pe pământ, întinse pe iarbă, mai au în ele ceva narativist, dar și expresivitate prin masivitatea formelor. Probabil că unele dintre aceste figuri au fost expuse în cadrul expoziției personale de la galeria pariziană a Alexandrei Lolas. Artista, pentru început, le numea „simbolul unei femei libere și vesele”(14). Din ‘65 începe ciclul „Gwendolyn 2” - Nanele policrome și ciclul „Nanelor negre”.
Deși prin 64 artista declara că pe când își concepuse ciclul Nanelor încă nu știa despre existența celebrei matroane preistorice Venus din Willendorf (15) ca temă și aspect lucrările ei accentuează la fel funcția de bază și rostul femeii-mame; tema fertilității, în sfârșit aceea a triumfului ideii emancipării femeii în societate.