Legislația antievreiască în Germania Nazistă de dinainte de război a cuprins mai multe legi care au segregat evreii de societatea germană și au restricționat drepturile politice, legale și civile ale evreilor. Inițiativele legislative majore au inclus o serie de legi restrictive adoptate în 1933, Legile de la Nürnberg din 1935 și un val final de legislație înainte de intrarea Germaniei în Al Doilea Război Mondial și Holocaust. Legislația antievreiască din 1933
Actul de împuternicire Actul de împuternicire din 1933 a stabilit puterea guvernului condus de naziști de a adopta legi prin decret, ocolind aprobarea parlamentului. A fost adoptată la 23 martie 1933 și a anulat efectiv Constituția de la Weimar. Legea pentru restaurarea funcției publice profesionale În aprilie 1933, Legea pentru restaurarea funcției publice profesionale, sau „Legea funcției publice”, așa cum era cunoscută mai des la adoptare, a stabilit capacitatea guvernului condus de naziști de a elimina legal persoanele nedorite din funcția publică, inclusiv medici, profesori și avocați.
Această lege a creat baza pentru anii care au urmat; Partidul Nazist vedea „puritatea rasială [ca] o condiție pentru o creație culturală superioară și pentru construirea unui stat puternic”. Legea funcției publice a fost folosită pentru a exclude evreii din domenii cheie ale societății germane.
Legea pentru restaurarea funcției publice profesionale „a definit cele trei grupuri de funcționari publici nedoriți și a prevăzut concedierea lor”. Primul grup includea pe cei numiți după 9 noiembrie 1918 și puteau fi eliminați dacă nu aveau pregătirea corespunzătoare, ceea ce însemna că oricine putea intra sub aceste criterii. Al doilea grup erau cei care, prin trecutul lor, nu ar fi susținut întotdeauna statul național, de ex. membri ai Partidului Comunist sau orice organizație înrudită. Al treilea grup erau orice „non-arieni”, o modalitate de a exclude evreii fără a menționa explicit „evreii” în legislație. Legea privind admiterea în profesia juridică Această lege a fost adoptată tot în aprilie ca supliment la Legea funcției publice. Această lege viza în mod specific judecătorii și procurorii publici și interzicea evreilor să susțină examenul de barou necesar pentru a deveni avocat. Decret privind serviciile medicilor în cadrul Serviciului Național de Sănătate Această lege i-a afectat pe medicii evrei și, ulterior, asistența medicală evreiască. Adoptată tot în aprilie, conform acestei legislații, pacienții care consultau un medic „non-arian” nu erau acoperiți de asigurarea națională de sănătate, excluzând astfel medicii evrei din societatea germană. Legea împotriva supraaglomerării școlilor germane Dorind să își aplice mai departe agenda rasială, Partidul Nazist s-a orientat către politica educațională. La 25 aprilie 1933 a fost adoptată Legea împotriva supraaglomerării școlilor germane, care impunea încetarea oricăror învățături de la Weimar care discutau democrația și egalitatea; se impunea predarea mândriei rasiale. Sub pretextul preocupării pentru supraaglomerarea educațională, naziștii au limitat numărul elevilor evrei înscriși în școlile germane la 1,5% din totalul înscrierilor. Legea cetățeniei și denaturalizării din iulie 1933 Cu scopul de a exclude evreii de la drepturile de cetățenie deplină, un Comitet Consultativ pentru Politica Demografică și Rasială s-a reunit la Ministerul de Interne pentru a discuta o nouă lege a cetățeniei.
A urmat Denaturalizarea adoptată la 14 iulie. Ca urmare a acestei legi, guvernul Reichului putea retrage cetățenia celor considerați „nedoriți”, aplicându-se oricui primise cetățenie de la guvernul Weimar. Cei care au simțit primele efecte ale acestei legi au fost „150.000 de evrei estici din Germania”. Legea fermelor ereditare Adoptată la 29 septembrie 1933, această lege „excludea evreii de la proprietatea asupra terenurilor agricole sau de la practicarea agriculturii”. Stipula că doar germanii puteau fi acum fermieri. Deși legea a avut un efect minim datorită lipsei evreilor implicați în agricultură, ea ilustra totuși o idee centrală a Partidului Nazist: „Guvernul Reichului adoptă această lege pentru a asigura bazele țărănești ale liniei noastre de sânge prin instituirea vechilor obiceiuri de moștenire a pământului”. Înființarea Camerelor de Cultură La 29 septembrie 1933, puterea vieții culturale evreiești din Germania a fost transferată lui Joseph Goebbels, care a înființat camere de cultură ce reglementau activitatea în domeniul filmului, teatrului, muzicii, artelor plastice, literaturii, radiodifuziunii și presei. Camerele diferitelor genuri culturale au fost reunite sub organismul-umbrelă Camera de Cultură a Reichului.
Fiecare Cameră avea puterea de a exclude orice persoană implicată în oricare aspect al culturii, chiar și fără o „clauză ariană” scrisă în legislație.
De exemplu, camera filmului putea concedia orice evreu implicat în orice etapă a procesului de producție cinematografică, inclusiv „producătorul, actorii și colectorii de bilete din teatru”. Pentru a continua implicarea în industria filmului era nevoie de „permisiune licențiată de la președintele camerei”.
Ca supliment la Camerele de Cultură, o lege a jurnalismului a intrat în vigoare la 4 octombrie 1933, stipulând că pentru a produce lucrări pentru presă, jurnaliștii și editorii aveau nevoie de permisiune legală specifică. Legile de la Nürnberg
La adunarea anuală de partid ținută la Nürnberg, între 10 și 16 septembrie 1935, liderii nazisti au anunțat un set de trei noi legi pentru a reglementa și exclude și mai mult evreii din societatea germană. Aceste legi, cunoscute acum ca Legile de la Nürnberg, au servit și ca bază legală pentru arestările și violențele împotriva evreilor care au urmat.
Legile de la Nürnberg au fost create ca răspuns la cererile lui Hitler pentru legi mai largi ale cetățeniei care să „susțină legislația antievreiască mai specific rasial-biologică”. Ele au fost făcute pentru a reflecta principiile partidului conturate în punctele scrise de Hitler în Programul Național-Socialist în 1920. Legea stindardului Reichului Prima lege stipula că negru, roșu și alb erau culorile naționale, iar drapelul cu svastică era noul drapel național. Conform lui Hitler, această lege era menită să „răsplătească o datorie de recunoștință față de mișcare, sub al cărui simbol Germania și-a recâștigat libertatea, îndeplinind astfel un punct important din programul Partidului Național-Socialist”. Legea cetățeniei Reichului A doua lege stabilea cine primea drepturi politice și civile depline și cine era privat de ele. Drepturile de cetățenie erau acordate celor care erau cetățeni ai Reichului, adică doar persoanelor clasificate ca fiind de „sânge german sau înrudit”; prin urmare, evreii erau excluși de la orice drept de cetățenie, devenind Staatsangehörige sau supuși ai statului, transformându-i practic în străini în propria țară. Legea pentru protecția sângelui A treia lege interzicea căsătoria și orice relații intime extraconjugale între evrei și cetățeni germani non-evrei (aceștia din urmă denigrați ca dezonorare rasială).Diemut Majer (2003). "Non-Germans" under the Third Reich: the Nazi judicial and administrative system in Germany and occupied Eastern Europe with special regard to occupied Poland, 1939–1945 (Uniform title: "Fremdvölkische" im Dritten Reich, Boppard upon Rhine: Boldt, 1981, ), Peter Thomas Hill, Edward Vance Humphrey, and Brian Levin (translators), Lubbock, Texas: Texas Tech University Press in association with the United States Holocaust Memorial Museum, 2003, p. 102. . Deși legea nu afecta căsătoriile existente între soți non-evrei și evrei, interzicea viitoarele astfel de căsătorii și declara nule în Reich căsătoriile încheiate după interdicție de un german non-evreu cu un soț evreu de orice naționalitate. Mai mult, evreilor le era interzis să angajeze femei germane non-evrei sau femei de rang rasial echivalent sub 45 de ani. Sub această lege, evreilor le era interzis să ridice drapelul german. Decrete suplimentare După adoptarea Legilor de la Nürnberg, Partidul Nazist a introdus și decrete suplimentare la Legea cetățeniei și Legea pentru apărarea sângelui german și a onoarei pentru a defini în mod specific cine era considerat evreu și cine era deci supus principiilor excluderii din Legile de la Nürnberg.
La 14 noiembrie a fost publicat primul decret suplimentar, care definea un evreu ca fiind oricine avea cel puțin trei bunici evrei, avea doi părinți evrei și era căsătorit cu un soț evreu, aparținea religiei evreiești la data publicării legii sau intra ulterior în religia evreiască. Mischlinge sau termenul legal german pentru cei care aveau sânge „arian” și evreu a fost de asemenea clarificat pentru a determina cine era considerat evreu. Cei care erau trei sferturi evrei erau evrei, la fel și cei care erau jumătate evrei din cauza alegerii de a deveni evrei prin căsătoria cu un evreu sau prin aderarea la o comunitate evreiască.
Un al doilea decret a fost publicat la 21 decembrie, care stipula că profesorii, medicii, avocații și notarii evrei care erau angajați ai statului și fuseseră anterior scutiți, urmau acum să fie demiși din funcții.
În primul decret la Legea pentru protecția sângelui se precizau care căsătorii erau interzise. Acestea includeau cele „între un evreu și un Mischling cu un bunic evreu, între un Mischling și altul fiecare cu un bunic evreu, și între un Mischling cu doi bunici evrei și un german”.
Legislație post-Nürnberg Jocurile Olimpice de la Berlin 1936 Pentru a preveni criticile străine la adresa Germaniei și pentru a menține Jocurile Olimpice din 1936 la Berlin, precum și pentru a evita pierderi economice și un prejudiciu de prestigiu german, Hitler a relaxat temporar atitudinea antievreiască.
La 3 decembrie 1935, toate semnele antievreiești din apropierea locului Jocurilor Olimpice de iarnă de la Garmisch-Partenkirchen au fost ordonate să fie îndepărtate de Hitler. A fost doar o acțiune pentru a asigura organizarea Olimpiadei în Germania, prevenind dezaprobarea internațională. Al doilea val de legislație antievreiască, 1938–1939 După legislația de la Nürnberg și în cursul anului 1938, „mai rău decât exproprierea totală urma să vină: hărțuirea economică și chiar violența aveau să fie folosite de acum înainte pentru a forța evreii să fugă din Reich sau din Austria recent anexată. În cadrul celei de-a doua faze, 1938 a fost punctul de cotitură fatal”.
Decertificarea tuturor medicilor evrei, care nu mai aveau voie să trateze pacienți germani și erau forțați să se autointituleze „medici de bolnavi”, un termen degradant.
La 22 martie 1938, evreilor li s-a interzis să dețină grădini private.
La 27 iulie 1938 a fost aplicat un decret care stipula că toate străzile din Germania trebuiau redenumite.
La 12 noiembrie 1938, evreilor li s-a interzis să frecventeze cinematografele, opera și concertele.
La 15 noiembrie 1938, copiii evrei au fost excluși de la școlile publice.
Jafurile esențiale împotriva evreilor au devenit legale când, la 21 februarie 1939, evreii au fost obligați să predea toate bijuteriile de orice valoare.
În acest al doilea val de legislație, evreii au fost ostracizați și mai mult din societate, cu restricții stricte trăind sub „un regim german care practica teroarea și arbitrariul prin sistemul judiciar”. Kristallnacht