miniatura|Steagul alb-roșu-alb este un simbol comun al naționalismului belarus, în special în rândul vocilor pro-vestice. miniatura|Pahonia este cel mai popular simbol heraldic printre naționaliștii belaruși. dreapta|miniatura|Protestatarii strigă „Trăiască Belarus!”. Minsk, 20 septembrie 2020 Naționalismul belarus se referă la convingerea că belarușii ar trebui să constituie o națiune independentă. Naționalismul belarus a început să apară la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul Revoltei din ianuarie împotriva Imperiului Rus. Belarus și-a declarat independența pentru prima dată în 1918 ca Republica Democrată Belarusă, dar a fost ulterior invadată și anexată de Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă în 1919, devenind parte a Uniunii Sovietice în 1922. Naționaliștii belaruși au protestat pentru independența Belarusului la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990.

Naționalismul belarus a fost împărțit din punct de vedere istoric în două grupuri: pro-vestic și pro-rus. Aceste grupuri diferite au căutat în mod continuu să preia controlul unul de la celălalt încă de la începutul anilor 1860. Aceste grupuri sunt, de asemenea, împărțite pe criterii religioase, catolicii aparținând taberei pro-vestice, iar creștinii ortodocși orientali aparținând taberei pro-ruse.

În Belarus, guvernul lui Aleksandr Lukașenko a promovat naționalismul rus și unificarea cu Rusia în efortul de a discredita opoziția belarusă și de a legitima domnia lui Lukașenko.

În Uniunea Sovietică Naționalismul belarus a primit sponsorizare de stat ca parte a politicilor de indigenizare ale Uniunii Sovietice. Spre deosebire de Polonia, unde naționalismul belarus s-a dezvoltat în mai multe variante concurente, naționalismul belarus din Uniunea Sovietică s-a dezvoltat în principal pe pro-vestic versus pro-rus. Varianta pro-vestică a intelectualilor belaruși a dominat inițial conducerea RSS Belarus și a primit un impuls din emigrarea a doisprezece membri ai intelectualității din Belarusul polonez. Cu toate acestea, odată cu promovarea mai multor țărani belaruși în pozițiile de conducere ale RSS, facțiunea pro-vestică a fost marginalizată înainte de a fi în cele din urmă distrusă cu totul în timpul Marii Epurări de la mijlocul anilor 1930. Belarus a devenit independentă în urma tentativei de lovitură de stat sovietică din 1991.

De la dizolvarea Uniunii Sovietice miniatura|295x295px|Voluntari belaruși în Forțele Armate ale Ucrainei în timpul invaziei ruse din Ucraina din 2022. După independența Belarusului, clica naționalistă pro-vestică, condusă de Zianon Pazniak și Stanislav Șușkevici, a preluat din nou controlul asupra țării. S-au făcut încercări de a restabili limba belarusă, care fusese substanțial diminuată de rusificarea sub conducerea lui Mașerov. O lege din 1990 a stabilit belarusa ca unică limbă oficială, iar până în 1995, 70-80% din școli aveau predare în limba belarusă.

Alegerile prezidențiale din Belarus din 1994 au marcat un conflict între grupurile naționaliste pro-ruse și pro-vestice. În prima tabără se afla Alexandr Lukașenko, un administrator de fermă colectivă din estul țării. În a doua tabără se aflau Pazniak și Șușkevici. Lukașenko a câștigat alegerile și a început curând să inverseze tendințele de belarusizare care fuseseră duse la bun sfârșit de guvern între 1991 și 1994. În 1995, Lukașenko a organizat un referendum pentru a stabili limba rusă ca limbă cooficială alături de belarusă și pentru a restabili simbolurile RSS Belaruse. Referendumul a avut succes, cu o prezență la vot de 64,8%, deși rezultatele au fost condamnate pe scară largă ca fiind trucate de opoziție și de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Protestele împotriva lui Lukașenko ale naționaliștilor belaruși pro-vestici au început la scurt timp după alegerea sa și s-au intensificat după referendumul din 1995. În fața trecerii lui Lukașenko de la naționalism la susținerea anexării Belarusului de către Rusia, au început protestele la Minsk, cunoscute sub numele de Primăvara de la Minsk. Protestele au fost înăbușite, ceea ce a dus la fuga lui Pazniak în Polonia, iar procesul de integrare cu Rusia a continuat până la Marșul Libertății din 1999. Ca urmare a Marșului Libertății, Statul Uniunii nu a reușit să ducă la integrarea efectivă a Rusiei și Belarusului.

În septembrie 2019, Lukașenko a susținut că orașul polonez Białystok este teritoriu belarus și a justificat invazia sovietică a Poloniei ca „apărare” a Belarusului de Vest împotriva naziștilor.

În timpul alegerilor prezidențiale din Belarus din 2020, Lukașenko a acuzat guvernul rus de încercare de destabilizare a țării și a susținut că opoziția a primit sprijin din partea mercenarilor Grupului Wagner într-o tentativă de atac terorist. Membrii opoziției l-au acuzat, în schimb, pe Lukașenko că a vândut țara unor actori străini, Ales Bialiatski referindu-se la guvernul primului drept un „regim de ocupație” înainte de arestarea sa din 2021. Rusia a facilitat o reprimare guvernamentală a protestelor din Belarus din 2020-2021, președintele rus Vladimir Putin declarând că armata rusă este pregătită să intervină militar dacă va considera necesar.

Ca răspuns la protestele belaruse din 2020-2021, autoritățile oficiale belaruse au considerat să echivaleze steagul alb-roșu-alb și sloganul „Trăiască Belarus!” cu simbolismul nazist. În noiembrie 2022, autoritățile oficiale belaruse au inclus sloganul „Trăiască Belarus!” (și răspunsul la acesta „Trăiască!”) pe lista simbolurilor naziste, în ciuda utilizării sale mult mai timpurii decât ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler și înființarea Partidului Nazist (sloganul „Trăiască Belarus!” a fost folosit pentru prima dată în 1905-1907 de poetul belarus Yanka Kupala). În plus, au existat cazuri în 2022 când persoane din Belarus au fost arestate sau chiar condamnate la mai mulți ani de închisoare pentru utilizarea simbolului Pahonia.

Din 2022 De la începutul invaziei ruse din Ucraina din 2022, lansată parțial de pe teritoriul Belarusului, temerile că Rusia ar putea anexa Belarusul au crescut. Lukașenko a sprijinit în mare măsură Rusia pe plan diplomatic, dar a refuzat să implice direct armata belarusă în luptă. Kyiv Independent, o publicație media ucraineană, a vorbit despre Belarusul condus de Lukașenko în 2022 ca fiind „abia independent de Kremlin”, menționând dependența economică și militară a Belarusului de Rusia, eforturile de a suprima utilizarea limbii belaruse și prezența militară a Rusiei în Belarus.

Note

Categorie:Naționalism belarus Categorie:Naționalism Categorie:Politica Belarusului