Călugărița lui Denis Diderot, roman social, roman-memoriu considerat azi unul dintre marile romane ale secolului al XVIII-lea, este povestea unei adolescente de 16 ani pe care părinții o obligă să intre-n mânăstire. Neavând deloc vocație religioasă însă, Suzanne, personajul principal, va încerca în mod repetat să părăsească lumea închisă a mânăstirilor, și pe măsură ce firul narațiunii avansează, înțelegem, alături de copilă, situația complexă care a dus-o implacabil printre călugărițe. Ea își va scrie memoriile în care descrie pățaniile prin care trece în diversele mânăstiri în care s-a aflat la un moment sau altul, ocazie pentru autor de a ne zugrăvi portretul acestora. La un moment dat, ea declară bine-făcătorului ei :

<<Urăsc viața solitară, simt cu toată ființa mea c-o urăsc, și simt c-o voi urâ câte zile voi avea. Nu voi reuși să ma conformez tuturor acestor nimicuri care fac viața unei pustnice: sunt toate un țesut de puerilități pe care le disprețuiesc. Mi-aș fi schimbat deja optica, dacă aș fi putut s-o fac! Mi-am impus de sute de ori să reușesc să fiu precum celelalte, însă n-am reușit… I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea imbecilitatea voioasă a colegelor mele; n-am obtinut-o, și nu mi-o va acorda vreodată: am făcut totul strâmb și am zis totul prost. Lipsa de vocație se ivește din fiece acțiunea a mea, se vede asta cu ochiul liber. Insult în fiece moment viața monastică prin doar prezența mea într-o mânăstire. Lipsa mea de vocație e numită însă "orgoliu" și sunt umilită de colege pentru asta. Greșelile și pedepsele se țin lanț, iar zilele mele trec măsurând din ochi înălțimea zidurilor.>> [aici e necesar citatul din ediția românească; cel de mai sus este o traducere dintr-o ediție în limba originală]

Povestea poveștii însă are și ea farmecul ei, și merită cu siguranță a fi cunoscută, ideal chiar înainte de a proceda la lectura romanului: Intr-o seară de vară târzie a anului 1760, literatul baron Melchior von Grimm (cel care a înfiintat și condus "Correspondance littéraire") își vizitează amicul francez pentru a afla ultimele noutăți din saloanele pariziene. Îl găsește plângând la masa de scris și îl întreabă surprins ce s-a întâmplat. Filozoful răspunde astfel: "Il y a que je me désole d’un conte que je me fais!" ("Mă-ntristez de ce scriu").

Ironia destinului este că exact ceea ce s-a vrut inițial o glumă colectivă, o farsă a unor literați parizieni ce viza un nobil (marchizul De Croismare), avea să sfârșească ca serios roman epistolar în toată regula. Pe scurt, povestea este asta: Marchizul, care era un obișnuit al diverselor saloane pariziene, decide să se retragă prin 1759 la castelul său din Caen. Amicii săi apropiați decid să intervină pentru a-l readuce la viața mondenă a capitalei, unde considerau ei că-i e locul, și pentru asta speculează o afacere juridică în care nobilul se implicase cu toată influența de care dispunea, anume un proces care făcuse deja să curgă multă cerneală în acei ani, și care era chemat să hotărască dacă unei tinere călugărițe i se poate accepta ruperea legământului monastic ("mariajul" său cu Hristos) sau nu.

Mai exact, este vorba despre celebrul caz al Margueritei Delamarre, născută în 1717 și plasată-n mânăstire de către părinți de la vârsta de trei ani. După moartea tatălui ei, aceasta îndrăznește să conteste validitatea declarației de legământ, cerând anularea ei. La data de 28 august 1756, cererea primește finalmente decizia autorităților judiciare care respingeau până și caracterul valid al ideii de rupere de legamânt. Tânăra nu se declară învinsă și face apel la Parlament, moment din care afacerea capătă un caracter public și alură de scandal național. În această etapă cauza ei a primit sprijin de la diverse persoane aflate în poziții influente, cum este și marchizul De Croisemare. Sentința inițială este însă reconfirmată la data de 17 martie 1758: călugărița n-are încotro decât să se împace cu soarta pe care nu și-a ales-o și pentru care nu avea vocație, ea trăind după acest moment înca 32 de ani de călugărie forțată, despre care istoria n-a mai înregistrat însă nici un detaliu notabil. Pentru prezentarea romanului se impune o descriere a chestiunii călugăriei în epocă, ca și a situației care explică anume cutume ce azi ne pot p[rea absurde, barbare și criminale chiar.

Chiar și până în secolul al XVIII-lea, omenirea suferea (Europa de vest inclusiv) de aceeași mare și tragică problemă ce afecta drastic speranța de viață a populației, anume mortalitatea infantilă. În toată această perioadă neagră a omenirii dinaintea dezvoltării tehnicilor medicale ce-au rezolvat această gravă problemă sanitară, un copil avea la naștere o speranță de viață de aprox. 40 de ani. Această cifră șocantă este totuși înșelătoare, căci odată depășită perioada critică după naștere și până la adolescență (adică copilăria, în special cea fragedă), speranța de viață devenea aproape echivalentă cu aceea pe care o avem și noi azi, asta în ciuda decalajului enorm în materie de tehnică medicală între epoci (dovadă că medicina n-a avansat pe cât credem . . .). Ce ne interesează aici este că mortalitatea infantilă făcea înainte ravagii chiar și în familiile avute, și această situație este principala responsabilă de decalajul șocant între speranța de viață la naștere în epocă și aceea contemporană. Secolul al XVIII-lea este totuși un secol în care lucrurile sunt pe punctul de a se îmbunătății; progresele în materie de nevoi primare (de ex. constanță și disponibilitate a produselor alimentare), legate toate de tehnica în agricultură și industrie, produseseră deja în 3 ultimele secole o creștere remarcabilă a populației pe continent, de aceea secolul al XVIII-lea nu este nicicum secolul în care se produce explozia demografică care va face din Occident rezervorul de populație ce va coloniza și parțial popula 5 continente, căci această evoluție era deja amorsată începând cu secolul al XVI-lea, și cum s-a precizat mai sus, îsi are cauzele nu în îmbunătățirea în materie de medicină, ci în eficiența crescută a agriculturii, care la rândul ei era posibilă datorită uneltelor și tehnicilor de mai bună calitate (plugul de fier, de ex., apărut în secolul al 14-lea și care s-a impus încet-încet, în aprox. 3 secole după apariție, pe tot continentul). Asistăm deci la o situație în care exista o creștere rapidă a populației datorită scăderii mortalității infantile, dar și a capacității crescute de hrănire a populației de către o aceeași suprafață de teren, grație mai bunei stabilități și previzibilități alimentare. Asta, din păcate, se traduce prin mai mulți copii decât părinții pot înzestra ("dota", la dot = zestre) financiar și material, fapt ce face ca mânăstirile să se umple cu fete nobile sau din medii de extracție mai joasă, puse acolo cu forța de către părinții ce nu-și permiteau să le înzestreze (cei mai norocoși puteau să-și mărite 2 fete). "Excedentul" uman era așadar călugărit, căci asta asigura un destin privit ca decent de către familie, în timp ce tânăra avea cel puțin asigurat un rost social, un "cămin", o securitate alimentară și un mediu presupus având un nivel moral acceptabil în epocă. Însă chiar și pentru a pătrunde într-o mânăstire trebuia făcută o mică zestre (în comparație cu cea necesară măritișului), iar mânăstirile însele se înscriau într-o ierarhie care le facea pe unele preferabile altora. Apăruse un adevărat "comerț" cu călugărițe între mânăstiri și o adevarată concurență între familiile "posesoare" de pretendente pe de-o parte, și între mânăstiri pe de cealaltă, cum exista și o puternică tendință a mânăstirilor de a "capitaliza" individul, care reprezenta o sursă lunară de venit sigur pentru mânăstire, deci o sursă de existență și eventual prosperitate colectivă de unde tendința spre abuz, adică de reținere cu forța în mânăstire. În romanul prezentat aici sunt descrise la un moment dat situațiile aberante și socante ce decurg din aceasă tendință. Dar istoria concretă (reală) a tinerei Delamarre este chiar mai tragică și denotă o imoralitate chiar mai mare decât aceea descrisă de romanul însusi, căci aceasta este sacrificată de fapt pentru bani: tatăl ei a cumparat o functie publică de la monarhie (acesta era sistemul: funcționarii își cumpărau funcțiile pe sume de bani imense, după care prin exercitarea acesteia se asigura o sursă constantă de venit și eventual se putea recupera cheltuiala făcută; merită menționat de asemenea că unele dintre aceste funcții presupuneau și înnobilarea automată a cumpărătorului), astfel familia nemaiavând bani să facă bietei nefericite o zestre. În mod automat, în epocă, soluția era călugărirea tinerei. Și asta se întâmpla unicului lor copil rămas (restul de 2 murisera)!

Revenind la roman și autorul lui, știm că inițial Diderot, Mme. D’Epinay (scriitoare) și baronul F.M. Grimm, compun o scrisoare către De Croisemare, ca și cum aceasta a fost scrisă de biata călugăriță Delamarre, care cerea disperată ajutor de la nobil, anunțându-l că a evadat din mânăstire (acestea erau adevărate pușcării, înconjurate fiind de ziduri și permanent încuiate; a existat de altfel o epocă în care fetele de moravuri mai ușoare (curvele) erau "internate" cu forța în mânăstiri), și solicitând adăpost și ceva de muncă. Astfel, amicii sperau să-l aducă în capitală pe al lor Marc-Antoine-Nicolas. Doar că soarta le joacă feste, căci marchizul ordonă tinerei să vină la Caen, unde sigur va fi ferită de orice necaz, cel puțin pentru un timp. Glumeții atunci schimbă strategia și rescriu anuntându-l pe nobil că religioasa este bolnavă, fapt ce o împiedică să călătorească. Vor exista în final 19 scrisori (toate compuse de Diderot) care au fost schimbate de grupul de amici și marchiz. Ultima, cea mai lungă, reprezintă practic corpul romanului de astăzi, pe care critica îl consideră în primul rând un roman psihologic (Arthur Wilson), căci Diderot arată o cunoaștere fină a psihologiei umane, a individului cât și a grupului (gloatei), însă ce entuziasmeaza cel mai mult comentatorii este dovada remarcabilă a înțelegerii psihologiei feminine de către un bărbat. Romanul este pentru noi și o remarcabilă frescă socială.

Nu este de mirare că Diderot, filozof deist al Luminilor, s-a atașat repede cauzei bietei călugărițe strivită de mecanismul legal al timpului, căci ce-i demarca pe "oamenii Luminilor" este exact convingerea că omul trebuie să-și găsească și construiască aici, pe pământ, fericirea, așa cum o întelege fiecare individ. (știm că și alți filozofi ai Luminilor se vor implica activ în diversele cauze din epocă, luând apărarea celor nedreptățiți de un regim și o viziune despre lume încă aberante din perspectiva noii morale care se năștea.