thumb|right| Crucea de Lorena, Simbolul ales de către de Gaulle pentru rezistență Rezistența franceză (în limba franceză: Résistance intérieure française, sau pe scurt La Résistance), este numele generic pentru toate mișcările clandestine care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , au continuat lupta împotriva Axei și a colaboraționișților francezi până la pe 22 iunie 1944 – ziua eliberării.
Lupta Rezistenței a constat în acțiuni de culegere de informații, sabotaj și operațiuni militare împotriva trupelor de ocupație (în principal a celor germane), dar și împotriva forțelor regimului de la Vichy. Rezistența a inclus și aspecte mai puțin sângeroase, așa cum a fost constuirea unei vaste rețele a presei ilegale, emiterea pe unde radio a unor emisiuni informative și propagandistice, falsificarea de acte, organizarea de greve și demonstrații, ascunderea, călăuzirea și scoaterea din țară a prizonierilor de război Aliați sau a piloților Aliați doborâți deasupra Europei, a celor care fugeau de Service du travail obligatoire ca și a evreilor persecutați.
Rezistența s-a manifesta atât în orașe cât și în zonele rurale, în mod special după nașterea mișcării maquis în primăvara anului 1943. Armata nevăzută a adunat în rândurile ei oameni din toate straturile sociale și toate meseriile și a fost ținta represiunii teribile din partea RSHA (din care făcea parte și Gestapoul), Abwehrului, Wehrmachtului, dar și din partea Milice française, (poliția așanumitului Etat français – Regimul de la Vichy).
Deși Rezistența activă și organizată nu au reprezentat niciodată mai mult de 2 – 3% din populația franceză, ea nu ar fi putut supraviețui și nici dezvolta fără sprijinul popular masiv, în special în timpul „maquisului”.
Istoria Rezistenței interne este foarte diferită de cea a Franței libere, dar este strâns legată de aceasta din urmă. Generalul de Gaulle, lider al Franței libere, avea agenții săi în țara ocupată de germani prin rețeaua Bureau Central de Renseignements et d'Action (Biroul Central de Informații și Acțiune prin agenți precum Jean Moulin, Pierre Brossolette și Jacques Bingen. Acesta din urmă a acceptat sarcina să unifice Rezistanța internă, sub egida autorităților de la Londra și mai apoi a celor de la Aleger. Crearea Conseil National de la Résistance de către Jean Moulin, pe 27 mai 1943, apoi a Forces Françaises de l'Intérieur (FFI) de către Jacques Bingen pe 1 februarie 1944, au marcat pietrele de hotar a procesului de unificare, care a fost uneori dificil, dar fără ceva asemănător în resul Europei ocupate.
Au existat forme ale Rezistenței în Africa de Nord și în restul Imperiului colonial francez.
Diferitele moduri de abordare a Rezistenței
Istoricul luptei de rezistența, Olivier Wieviorka, arată că Rezistența poate fi luată în considerată după o logică a războiului, de care sunt legate rețele conspirative și conflictele armate sau de o logică a ocupației, căreia îi corespund mișcările și formele de luptă civile. Henry Michel, fondatorul „Comitetului de istorie a celui de-al doilea război mondial”, definește Rezistența ca fiind „totalitatea bătăliilor purtate în numele libertății patriei și a respectabilității umane” împotriva ocupantului și a colaboratorilor lui.
Franța Liberă și Rezistența interioară
Pe 18 iunie 1940, generalul Charles de Gaulle a rostit un discurs radiodifuzat prin care a cerut tuturor francezilor cu pregătire militară să vină să se alăture celor care se aflau deja în Anglia și aleseseră să continue lupta împotriva germanilor. Cei care au răspuns apelului său au fost numiți de cele mai multe ori drept luptători ai „Franței Libere”, sau mai simplu „Rezistența exterioară”. „Rezistența interioară” era formată din bărbații și femeile care s-au opus ocupantului nazist sau a legalității guvernului de la Vichy, până la ocuparea întregii țări de germani în noiembrie 1942.
La început, în 1940, Franța Liberă a creat în metropolă doar o rețea de informații, iar primele contacte cu rezistența interioară au fost stabilite doar la sfârșitul anului 1941. unificarea ambelor mișcări de rezistență sub conducerea generalului de Gaulle, realizată în principal datorită eforturilor lui Jean Mouluin din 1942 – 1943, a întâmpinat unele dificultăți de început.
Pentru a reprezenta rezistența comună a „Franței Captive” și a „Franței Libere”, această ultimă mișcare a fost redenumită „Franța Combatantă” în iulie 1942.Journal officiel de la France combattante nr. 9, vineri, 28 august 1942, pag. 52
Punctul de vedere administrativ În sarcina istoricilor a fost pusă sarcina definirii categoriei celor care pot să se numească membrii ai „Rezistenței”. O definire corectă a fost necesară pentru a determina din punct de vedere administrativ pe cei care au dreptul să acceadă la pensiile la care erau îndreptățiți veteranii mișcării. O astfel de definiție era foarte importantă și pentru văduvele și orfanii celor aproximativ 60.000 de deportați politic care nu s-au mai întors din lagărele germane de concentrare, sau a văduvelor și orfanilor celor aproximativ 30.000 de luptători pentru libertatea Franței împușcați de ocupant între 1940 – 1944.
Până la sfârșitul războiului, „Bureau central de renseignements et d'action (Biroul central de informații și acțiune)” (BCRA) din Londra avea în evidență 250.000 de „combatanți voluntari ai Rezistenței”, propuși pentru recunoaștere de cele 45 de rețele ale Rezistenței Franceze și de cele 270 de rețele ale Franței Combatante.
În conformitate cu definiția administrativă bazața pe evidențele mai sus amintite, membrii rețelelor SOE nu erau considerați membri ai rezistenței, de vreme ce ei au fost în slujba unei organizații străine – Regatul Unit. Unele dintre mișcările de rezistență din Franța au oferit cu mai multă largheță statutul de luptători, uneori unor candidați suspecți.R.Faligot et R.Kauffer, Les Résistants, Fayard, 1989, pag.90-93
Punctul de vedere militar
Istoricii au vrut să facă o estimare a diferitelor manifestări ale Rezistenței dintr-un punct de vedere militar. Dwight David Eisenhower aprecia că efectivele Rezistenței se ridicau la echivalentul a 15 divizii ale Aliaților (150.000 – 300.000 de oameni): „Cartierul nostru general estimează că, în acest moment, valoarea ajutorului adus de FFL în campanie reprezintă echivalentul în oameni a 15 divizii, mulțumită ajutorului lor viteza înaintării prin Franța a fost facilitate în mare măsură”.D. D. Eisenhower, Rapport sur les opérations en Europe des des forces expéditionnaires, Lavauzelle, 1948Philippe Masson, Une guerre totale, 1939-1945, Taillandier, 1990, ISBN 2-235-01932-3
Din punctul de vedere Aliat, acțiunile Rezistenței care nu aveau un caracter militar nemijlocit, de exemplu presa ilegală, nu puteau fi luate în calculul decât dacă provocau o scădere a capacității de luptă a inamicului în relație cu forțele Aliaților.Aceste probleme sunt dezbătute pe larg în articolul lui François Marcot Les enjeux de la lutte armée în Dictionnaire historique de la Résistance, Robert Laffont, 2006, pag. 574-584, sau în articolul lui Dominique Veillon și Olivier Wievorka, La Résistance în La France des années noires, T2, Le Seuil, 1993, pag. 88. În plus, acțiunile de salvare evreilor, care erau ținte ale planurilor naziste de exterminare, nu sunt luate în calcul din punct de vedere militar.
Punctul de vedere politic
Istoricii pot avea și un punct de vedere strict politic, contrar celui militar, prin care lupta Rezistenței este considerată importantă prin impactul ei asupra situației politice, în principal prin legitimitatea pe care a câștigat-o Franță Liberă și prin contribuția pe care a avut-o la eliberare.
Rezistența a împiedicat apariția unei perioade de vid de putere imediat după eliberare, a împiedicat izbucnirea unui război civil sau impunerea unei administrații străine, a restabilit rapid libertatea și a reprezentat un rezervor remarcabil de noi lideri politici naționali și locali. În 1946, trei sferturi dintre parlamentari erau foști luptători ai Rezistenței. Tot Rezistența se află la originea refondării alianței sociale franceze prin programul Consiliului național al Rezistenței din 15 martie 1944, care a pus bazele marilor reforme sociale și economice de după eliberare. Din acest punct de vedere, acțiunile militare ale Rezistenței au avut valoare doar dacă au avut un anumit grad de eficiență politică.
Dar un număr de rețele și chiar de mișcări (precum „Organisation de résistance de l'armée”) au refuzat cu obstinație să „facă politică”. Dimpotrivă, mulți foști luptători ai Rezistenței, în special cei din rândurile comuniștilor, și-au manifestat amărăciunea de a nu fi reușit să schimbe societatea și viața politică într-atât pe cât ar fi dorit (Claude Bourdet, Henry Frenay).
În perticular, Rezistența a fost puternic divizată asupra soartei partidelor politice în perioada postbelică. Emmanuel d' Astier de la Vigerie și Henri Frenay și alți lideri ai luptei de eliberare doreau scena politică să fie dominată de un mare „partid al Rezistenței”, care să înlocuiască vechile partide compromise. Ei considerau că partidele politice s-au prăbușit odată cu a treia Republică, ele neapărând în general în structurile Rezistenței. Jean Moulin a purtat îndelungate lupte politice cu Pierre Brossolette sau Henry Frenay pentru acceptarea partidelor în Consiliul Național al Rezistenței (iunie 1943). Aliații nu înțelegeau împotrivirea unor lideri la acceptarea partidelor în acest Consiliu. Revigorarea rapidă a partidelor și incapacitatea Rezistenței de a crea propriile formațiuni politice în perioada de după război este încă o sursă de polemici, în special prin prisma numeroaselor dezamăgiri create de a treia Republică, etichetată de cele mai multe ori drept „regimul partidelor”.
Implicarea masivă a comuniștilor, socialiștilor și creștin-democraților au făcut totuși ca partidele respective să joace un rol de primă mărime în Franța eliberată. De obicei, o mișcare a rezistenței nu avea nimic în comun cu un partid politic. O asemenea mișcare recruta pentru cooperare indivizi cu convingeri politice eterogene, (deși unele mișcări au fost considerate mai de stânga sau mai de dreapta), iar în cadrul ei nu funcționa democrația internă de partid și nici nu se ținea o evidență scrisă a membrilor, iar liderii nu erau aleși în mod liber.
În plus, Rezistența nu a putut schimba viața politică în cei patru ani de existență. Socialismul, comunismul, radicalismul și celelalte mișcări politice existau de mai multe decenii și încercau să se impună în conștiințele francezilor. Luptătorii rezistenței formau aproximativ 2 – 3% din populație, iar vederile lor politice nu însemanu prea mult pentru majoritatea populației cu drept de vot.
Léon Blum, pe vremea când era încă în închisoare, sublinia că partidele sunt esențiale pentru democrație și orice încercare de a le descalifica și a le înlocui putea să ducă la autoritarism și antiparlamentarism, caracteristici ale regimului-marionetă de la Vichy din deceniul al patrulea.
Pe de altă parte, în ciuda faptului că luptătorii Rezistenței au avut o influență politică remarcabilă, iar mulți dintre ei au avut cariere publice strălucite în perioada postbelică, Rezistența ca un tot nu a reușit să supraviețuiască sub o formă politică organizată.Daniel Cordier, Jean Moulin. La République des Catacombes, Gallimard, 1999..
Motivația implicării în luptă a luptătorilor Rezistenței Elementele politice și militare ale Rezistenței pot fi într-o oarecare măsură separate. De fapt, pot fi sesizate două aspecte ale activității Rezistenței în Franța în timpul celui de-al doilea război mondial:
o reacție națională contra ocupantului străin și o „luptă militară pentru independența patriei”, care era principala motivație a majorității luptătorilor Rezistenței.