256px|thumb|Teritoriile valahe din secolul al VI-lea până în secolul al XVI-lea d.Hr. Istroromânii sunt ramura localizată cel mai la vest. Istroromânii sunt o ramură a românilor care a migrat în Evul Mediu din aria de formare a poporului român spre vest și s-a așezat în peninsula Istria, astăzi aparținând Croației. Fiind încă din perioada stabilirii în Istria într-un proces treptat de asimilare cu populația majoritară, la începutul secolului al XXI-lea, numărul istroromânilor, considerându-i ca atare pe cei care vorbesc limba istroromână, este estimat la sub o mie.
Istroromâni mai trăiesc în prezent într-un sat, ŽejânFolosim aici alfabetul pentru istroromână propus de site-ul Očuvęj vlåška ši žejånska limba. (Jeiăn, Žejane), la nord-est de muntele Učka, și în alte șapte sate și cătune la sud de acest munte. Alții sunt răspândiți în orașe din Croația și în emigrație, mai ales în Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia.
Etnonimul „istroromâni” este un exonim creat de lingviști. Cei de la sud de muntele Učka își zic vlåš „vlahi” (singular vlåh), iar cei din Žejân – žejånci „jeiăneni”. De istroromâni, dar mai ales de limba lor s-au ocupat relativ mulți cercetători, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar locul lor de origine exact este controversat și în prezent.
Specificitățile culturale ale istroromânilor s-au pierdut aproape total, iar limba lor este puternic influențată de limba croată, fiind considerată de UNESCO în pericol grav. În prezent există unele acțiuni de salvare și păstrare a identității și a limbii istroromâne, desfășurate de către asociații culturale, cu un oarecare sprijin din partea autorităților.
Istoricul cercetărilor despre istroromâni
Începuturile
Interesul pentru istroromâni se trezește în secolul al XIX-lea, în contextul romantismului, curent care avea cultul tradițiilor și al patrimoniului spiritual al popoarelor. În 1819, Ivan Feretić, un preot din insula Krk, transcrie două rugăciuni în „româna din Krk”, apropiată de istroromână și dispărută în prima jumătate a secolului al XIX-leaPreluate de Pușcariu 1929, p. 6, apud Filipi 2002b, p. 91. Filipi numește acest grai Krkorumänisch, în croată krkorumunjski..
Un prim articol de presă care constată similitudini între dacoromână și istroromână apare în 1846, semnat de cărturarul erudit Antonio CovazCovaz 1846 (accesat la 6 septembrie 2018). din Istria. El menționează totodată pierderea limbii în localitățile mai slab populate de istroromâni și împrumuturile din limba croată. Autorul include și elemente gramaticale, precum și două texte scurte în istroromână, pe care le traduce în latină și italiană. Acest autor este de părere că istroromânii sunt urmașii colonilor romani așezați în Istria în Antichitate. În același an apare în aceeași publicație un articol sub formă de scrisoare al istoricului și arheologului Pietro Paolo KandlerKandler 1846, p. 12. din Triest, care susține și el ideea lui Covaz. Același Kandler publică ulterior și alte articole și documente vechi pe aceeași temăKandler 1861 și 1863..
Primul român care scrie despre istroromâni, în 1847, este Gheorghe Asachi<ref>[https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/05/07/calatorie-la-istro-romani-descrisa-in-calendarul-pentru-poporul-romanesc-pe-anul-1847-iasi Asachi 1847].</ref>, care cunoaște scrierile lui Covaz și Kandler. Juristul Carlo de Franceschi este un alt italian care abordează tema istroromânilor, în 1852, afirmând că aceștia au ajuns în Istria de pe insulele din Marea Adriatică, împreună cu slaviFranceschi 1852, p. 236, apud Vassilich 1900, p. 186.. Primul român care ia contact cu istroromânii este profesorul de istorie ardelean Ioan Maiorescu, mai întâi în 1857, apoi în 1861, dar impresiile sale sunt publicate postum, mai întâi în foileton, în 1872, apoi sub formă de carte, în 1874, publicată de fiul său, Titu MaiorescuMaiorescu, Ioan, Itinerar în Istria și vocabular istriano-român (Din manuscriptele comune), Iași, Goldner, 1874.. Ioan Maiorescu crede de asemenea că istroromânii sunt urmașii colonilor romani din IstriaMaiorescu 1872, p. 118..
Între 1861 și 1900
Cercetările propriu-zise încep odată cu implicarea lingviștilorVassilich 1900 (pp. 159-160) face o distincție netă între scrierile de până la 1861 și cele de după acest an, considerându-le profesioniste și fiabile numai pe acestea.. Un prim studiu relativ amplu din 1861 este scris de lingvistul Graziadio Isaia Ascoli, care compară pe larg istroromâna cu dacoromâna și aromâna, combătând ideea că istroromânii ar fi urmașii romanilor colonizați în IstriaAscoli 1861..
Și cercetători de limbă germană abordează subiectul istroromânilor. Astfel, tot în 1861 apare și prima lucrare a slavistului sloven Franc Miklošič pe tema istroromânilorMiklošič 1861., care mai publică și alteleMiklošič 1880 și Miklošič 1882, în care autorul afirmă originea sud-dunăreană a acestoraDe exemplu în Miklošič 1861, pp. 56-57.. Textele istroromâne folosite de Miklošič în a treia sa lucrare îi sunt furnizate de către romaniștii Antonio Ive și Theodor Gartner. După apariția primei lucrări a lui Miklošič, Hermann Ignaz Bidermann, într-o carte consacrată populațiilor de origine romanică din Austro-Ungaria, apărută în 1877, se ocupă și de istroromâni, plasând prezența lor în Istria începând cu secolul al XV-lea sau al XVI-leaBidermann 1877, pp. 79-88..
La rândul său, istoricul croat Franjo Rački consacră și el 11 pagini istroromânilor într-o lucrare din 1881, trasând drumul migrației acestora început în secolul al XII-lea în estul Peninsulei Balcanice, prin Serbia, Bosnia, Croația și Dalmația, până în Istria și insula Krk, migrație efectuată în grupuri miciRački 1881, pp. 145-149, apud Vassilich 1900, pp. 218-219.. Lingvistul specialist în limba română Gustav Weigand publică de asemenea lucrări despre istroromână, în 1892 Nouvelles recherches sur le roumain de l'Istrie (Noi cercetări despre româna din Istria), Meyer, Paul; Paris, Gaston (coord.), Romania. Recueil trimestriel consacré à l'étude des langes et des littératures romanes, Paris, Émile Bouillon, 1892, pp. 240-256 (accesat la 7 septembrie 2018)., în 1894Istriches (Istriana), Erster Jahresbericht des Instituts für rumänische sprache (Rumänisches seminar) zu Leipzig, Leipzig, Johann Ambrosius Barth (Arthur Meiner), 1894, pp. 122-155 (accesat la 7 septembrie 2018). și în 1895 Istriches II (Istriana II), Erster Jahresbericht des Instituts für rumänische sprache (Rumänisches seminar) zu Leipzig, Leipzig, Johann Ambrosius Barth (Arthur Meiner), 1895, pp. 215-224 (accesat la 7 septembrie 2018).. Cercetătorii merg tot mai frecvent să-i studieze pe istroromâni și mai ales limba lor în satele acestora, culegând texte precum rugăciuni, cântece, basme, zicători și proverbe. Dacă Miklošič a studiat texte culese mai devreme de alțiiCele publicate de Covaz 1846, trei rugăciuni publicate de Fr. J. Sajovec, în Novice gospodarske, obertnijske i narodske, nr. 87, Ljubljana, 1856, p. 348, printre care Tatăl nostru (accesat la 7 septembrie 2018), proverbe culese de Lovro Rakovec, capelan în Mune, apoi în Sušnjevicę, textele lui Antonio Ive și Theodor Gartner., Weigand folosește și texte culese personalWeigand 1892, pp. 252-256..
Un al doilea român care s-a ocupat mult de istroromâni a fost Teodor Burada, folclorist, etnograf și muzicolog care i-a vizitat în 1890 și 1893, scriind despre aceste călătorii în 1896Burada 1896.. Datorită lui a ajuns istroromânul Andrei Glavina în România, unde a făcut studii. Un glosar istroromân de amploare apare în 1899, fiind redactat de lingvistul Arthur Byhan Istrorumänisches Glossar (Glosar istroromân), Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache, vol. VI, Leipzig, 1899, pp. 174-396..
Giuseppe Vassilich este primul care publică o bibliografie cronologică a lucrărilor apărute până în 1900 în legătură cu istroromânii, le analizează minuțios și compară pe larg ipoteza cum că istroromânii ar fi urmașii romanilor așezați în Istria cu cea despre imigrarea lor, arătând că o adoptă pe cea de-a doua, plasând venirea acestora în Istria începând cu secolul al XIV-leaVassilich 1900, p. 232..
După 1900
Lucrările despre istroromâni și limba lor devin mai numeroase în secolul al XX-lea. La începutul acestuia apare și prima carte în istroromână, scrisă de Andrei GlavinaGlavina și Diculescu 1905.. Acesta scrie și articole de presă despre istroromâniGlavina 1906..
În 1906, lingvistul Sextil Pușcariu publică prima parte din ale sale Studii istroromâneÎn colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici și A. Byhan, I. Texte, Analele Academiei Române, seria II, tomul XXVIII, 1905-1906, Memoriile Secțiunii Literare, București, Cultura națională, 1906, p. 117-182., continuate în 1926Studii istroromâne II. Introducere – Gramatică – Caracterizarea dialectului istroromân, București, Cultura națională, 1926. și în 1929Studii istroromâne III. Bibliografie critică – Listele lui Bartoli – Texte inedite – Note – Glosare, București, Cultura națională, 1929.. Între primele părți ale lucrării lui Pușcariu apar două volume ale lingvistului Iosif Popovici, în 1909 și 1914, cu noi texte istroromâne și un glosarDialectele române (Rumaenische Dialekte), IX. Dialectele române din Istria, I. (Referințele sociale și gramatica), Halle a. d. S., Editura Autorului, 1914; II. (Texte și glosar), Halle a. d. S., Editura Autorului, 1909..
În 1924 apare o carte a istoricului Silviu Dragomir despre originea istroromânilorOriginea coloniilor române din Istria, Cultura națională, colecția Academia Română. Memoriile secțiunii istorice, seria III, vol. II, mem. IV, 1924., care optează pentru ideea originii lor sud-dunărene, iar în 1925 o lucrare a lui Tache PapahagiCercetări în Munții Apuseni. Extras din Grai și suflet, revista Institutului de filologie și folklor, București, 1925 (accesat la 7 septembrie 2018). despre moți, în care se subliniază asemănările dintre aceștia și istroromâni. A doua carte în limba istroromână, conținând texte poetice, narative, religioase și moralizatoare populare, este publicată în 1928 de folcloristul și istoricul literar Leca MorariuLu frați noștri. Libru lu Rumeri din Istrie. Cartea Românilor din Istria. Il libro degli Rumeni Istriani, Susńevița (Valdarsa) – Jeiăn (Seiane), Suceava, Editura revistei Făt-Frumos, 1928..
În anii 1930 apare un jurnal de călătorie al lui Emil PanaitescuPrin satele românilor din Istria, Cluj, Tiparul Ardealul, 1931., directorul Școlii Române din Roma, și își publică rezultatele cercetărilor de teren folcloristul și etnologul Traian CantemirCf. Potoroacă 2009..
După al Doilea Război Mondial, cercetările diminuează, dar nu încetează. Sunt de amintit Ion CoteanuCoteanu 1957, Coteanu 1961., Emil Petrovici, Petru NeiescuPetrovici 1960, Petrovici și Neiescu 1964., August KovačecKovačec 1971. și Antony H. HurrenHurren 1972., pentru lucrările lor referitoare la idiomul istroromânilor, precum și Stelian BrezeanuBrezeanu 1976., pentru contribuția la istoria lor.
Începând cu anii 1990, publicațiile se înmulțesc. Printre autorii mai importanți sunt de citat August KovačecKovačec 1998., Elena Scărlătoiu,Scărlătoiu 1998. Richard Sârbu, Vasile FrățilăSârbu și Frățilă 1998., Goran FilipiFilipi 2002a., Petru NeiescuNeiescu 2011. și Antonio DianichDianich 2011., care au realizat dicționare și alte lucrări lingvistice legate de istroromână.
Istoria istroromânilor
thumb|300px|Istroromân pe la sfârșitul secolului al XIX-lea
Din cauza insuficienței surselor istorice, istoriografia despre istroromâni este strâns legată de cercetările lingvistice, căutând împreună să lămurească originea lor și să stabilească traseul pe care l-au parcurs până s-au așezat în Istria. Aceste aspecte sunt controversate și în prezent.