thumb|right|300px|Localizarea generală a entităților politice cunoscute sub numele de Iugoslavia. Granițele exacte s-au schimbat pe parcursul anilor.Iugoslavia () a fost o țară din Europa Centrală și Balcani
care a existat din 1918 până în 1992. A luat ființă în urma Primului Război Mondial, sub denumirea de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, prin unirea Regatului Serbiei cu provizoriu Statul Slovenilor, Croaților și Sârbilor, constituind prima uniune a popoarelor slave de sud într-un stat suveran, după secole de dominație străină asupra regiunii sub Imperiul Otoman și Monarhia Habsburgică.
Sub domnia Casei Karađorđević, regatul a obținut recunoaștere internațională la data de 13 iulie 1922, la Conferința Ambasadorilor de la Paris, și a fost redenumit Regatul Iugoslaviei pe 3 octombrie 1929. Petru I a fost primul suveran al țării. La moartea tatălui său în 1921, Alexandru I a condus țara printr-o perioadă prelungită de criză politică care a culminat cu Dictatura din 6 ianuarie și, în cele din urmă, cu asasinarea sa în anul 1934. Prințul Paul a condus statul ca principe regent până când fiul lui Alexandru, Petru al II-lea, a fost declarat major, fapt ce s-a produs în urma loviturii de stat iugoslave din martie 1941. Alexandru I a fost cel mai longeviv dintre cei trei monarhi iugoslavi.
Regatul a fost invadat și ocupat de Puterile Axei în aprilie 1941, marcând începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Iugoslavia. Rezistența Partizanilor condusă de comuniști a proclamat Iugoslavia Federală Democrată și a obținut sprijinul Aliaților la Conferința de la Teheran la sfârșitul lunii noiembrie 1943. În anul 1944, Regele Petru al II-lea, aflat atunci în exil, a recunoscut Consiliul Antifascist pentru Eliberarea Națională a Iugoslaviei drept guvern legitim. În noiembrie 1945, după încheierea războiului, consiliul de regență numit de Rege a convocat alegeri parlamentare care au instituit Adunarea Constituantă a Iugoslaviei. Adunarea Constituantă a proclamat Iugoslavia republică federală pe 29 noiembrie 1945, abolind astfel monarhia. Aceasta a marcat debutul a patru decenii de guvernare comunistă necontestată a țării. Nou-proclamata Republică Populară Federală Iugoslavia a dobândit teritoriile Istriei, Rijekăi și Zadarului de la Italia. Liderul partizan Josip Broz Tito a condus țara din 1944 până la moartea sa în 1980, mai întâi ca prim-ministru și ulterior ca președinte. În 1963, țara a fost redenumită pentru ultima oară Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSFI).
Cele șase republici constitutive ale RSFI erau republicile socialiste Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia. În cadrul Serbiei se aflau cele două provincii autonome socialiste, Kosovo și Vojvodina, care, în urma adoptării Constituției din 1974, au dobândit un statut în mare măsură egal cu cel al celorlalți membri ai federației. În urma unei crize economice și politice și a ascensiunii naționalismului și conflictelor etnice după moartea lui Tito, Iugoslavia s-a destrămat de-a lungul granițelor republicilor sale în timpul Revoluțiilor din 1989, inițial în cinci țări, ceea ce a declanșat Războaiele Iugoslave. Între anii 1993 și 2017, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a judecat lideri politici și militari din fosta Iugoslavie pentru crime de război, genocid și alte infracțiuni comise în timpul acelor războaie.
După destrămare, republicile Muntenegru și Serbia au format un stat federativ redus, Republica Federală Iugoslavia (RFI). Acest stat a aspirat la statutul de unic succesor legal al RSFI, dar acele revendicări au fost contestate de celelalte foste republici. În cele din urmă, a acceptat avizul Comitetului de Arbitraj Badinter privind succesiunea comună și în 2003, denumirea sa oficială a fost schimbată în Uniunea de State Serbia și Muntenegru. Acest stat s-a dizolvat atunci când Muntenegru și Serbia au devenit fiecare state independente în 2006, cu Kosovo aflat într-un litigiu în curs privind declarația sa de independență din 2008.
Context
Conceptul de Iugoslavia, ca stat comun pentru toate popoarele slave de sud, a apărut la sfârșitul secolului al XVII-lea și a câștigat proeminență prin Mișcarea Ilirică din secolul al XIX-lea. Numele a fost creat prin combinarea cuvintelor slave („sud") și (slavi). Demersurile pentru crearea Iugoslaviei formale s-au accelerat după Declarația de la Corfu din 1917, între Comitetul Iugoslav și guvernul Regatului Serbiei.
Regatul Iugoslaviei
Țara a fost constituită în 1918, imediat după Primul Război Mondial, sub denumirea de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, prin unirea Statului Slovenilor, Croaților și Sârbilor cu Regatul Serbiei. Era denumit frecvent la acea vreme un „stat al Versailles-ului". Ulterior, Regele Alexandru I a redenumit țara Iugoslavia în 1929.
Austro-Ungaria s-a prăbușit după Primul Război Mondial în anul 1918. Bačka, Banatul și Baranja au fost anexate, iar Adunarea de la Podgorica a dus la unificarea Regatului Muntenegrului cu Serbia. Međimurje a fost ocupat și deținut de forțele iugoslave, iar Prekmurje a fost ocupat de două ori înainte de a fi reținut. Ulterior, Tratatul de la Trianon din 1920 a cedat formal teritoriile nordice de la Ungaria la Iugoslavia.
Domnia Regelui Alexandru
Pe data de 20 iunie 1928, deputatul sârb Puniša Račić a tras focuri de armă asupra a cinci membri ai opoziției din Partidul Țărănesc Croat în cadrul Adunării Naționale, soldând cu moartea a doi deputați pe loc și a liderului Stjepan Radić câteva săptămâni mai târziu. Pe data de 6 ianuarie 1929, Regele Alexandru I a abolit constituția, a interzis partidele politice naționale, și-a asumat puterea executivă și a redenumit țara Iugoslavia. Spera să tempereze tendințele separatiste și să atenueze pasiunile naționaliste. A impus o nouă constituție și și-a abandonat dictatura în anul 1931. Cu toate acestea, politicile lui Alexandru au întâmpinat ulterior opoziție din partea altor puteri europene, ca urmare a evoluțiilor din Italia și Germania, unde fasciștii și naziștii au ajuns la putere, precum și din Uniunea Sovietică, unde Iosif Stalin a devenit conducător absolut. Niciuna dintre aceste trei puteri nu favorizau politica urmată de Alexandru I. De fapt, Italia și Germania doreau revizuirea tratatelor internaționale semnate după Primul Război Mondial, iar sovieticii erau hotărâți să-și recâștige pozițiile în Europa și să promoveze o politică internațională mai activă.
Alexandru a încercat să creeze o Iugoslavie centralizată. A decis să abolească regiunile istorice ale Iugoslaviei, iar noi granițe interne au fost trasate pentru provincii sau banovine. Banovinele au primit denumiri după râuri. Mulți politicieni au fost închiși sau supuși supravegherii poliției. În timpul domniei sale, mișcările comuniste au fost restricționate.
Regele a fost asasinat la Marsilia în cursul unei vizite oficiale în Franța în anul 1934 de către Vlado Chernozemski, un trăgător cu experiență din cadrul Organizației Revoluționare Interne Macedonene a lui Ivan Mihailov, cu cooperarea Ustașilor, o organizație revoluționară fascistă croată. Alexandru a fost succedat de fiul său în vârstă de unsprezece ani, Petru al II-lea, și de un consiliu de regență condus de vărul său, Prințul Paul.
1934–1941 Scena politică internațională de la sfârșitul anilor 1930 era marcată de o intoleranță tot mai accentuată între principalii actori, de atitudinea agresivă a regimurilor totalitare și de certitudinea că ordinea stabilită după Primul Război Mondial își pierdea punctele de sprijin, iar susținătorii săi, forța. Sprijinit și presat de Italia fascistă și Germania nazistă, liderul croat Vladko Maček și partidul său au reușit crearea Banovinei Croației (Regiune Autonomă cu o largă autonomie internă) în anul 1939. Acordul prevedea că Croația urma să rămână parte a Iugoslaviei, dar aceasta își construia în grabă o identitate politică independentă în relațiile internaționale.
Prințul Paul a cedat presiunilor fasciste și a semnat Pactul Tripartit la Viena pe data de 25 martie 1941, sperând să mențină Iugoslavia în afara războiului. Aceasta a venit însă cu prețul pierderii sprijinului popular pentru regența lui Paul. Ofițerii superiori din armată s-au opus și ei tratatului și au declanșat lovitura de stat iugoslavă când regele s-a întors, pe 27 martie. Generalul de armată Dušan Simović a preluat puterea, a arestat delegația de la Viena, l-a exilat pe Prințul Paul și a pus capăt regenței, oferind depline puteri Regelui Petru, în vârstă de 17 ani. Hitler a decis atunci să atace Iugoslavia pe 6 aprilie 1941, urmată imediat de invadarea Greciei, unde Mussolini fusese anterior respins.A. W. Palmer, "Revolt in Belgrade, March 27, 1941", History Today (March 1960) 10#3 pp 192–200.
Al Doilea Război Mondial
La ora 5:12 dimineața, pe data de 6 aprilie 1941, forțele germane, italiene și maghiare au invadat Iugoslavia. Forțele aeriene germane (Luftwaffe) au bombardat Belgradul și alte orașe iugoslave importante. Pe 17 aprilie, reprezentanții diferitelor regiuni ale Iugoslaviei au semnat un armistițiu cu Germania la Belgrad, punând capăt la unsprezece zile de rezistență împotriva forțelor germane invadatoare. Peste 300.000 de ofițeri și soldați iugoslavi au fost luați prizonieri.
Puterile Axei au ocupat Iugoslavia și au împărțit-o. Statul Independent Croat a fost creat ca stat satelit nazist, condus de militia fascistă cunoscută sub numele de Ustașa, întemeiată în anul 1929, dar cu activitate relativ limitată până în 1941. Trupele germane au ocupat Bosnia și Herțegovina, precum și o parte din Serbia și Slovenia, în timp ce alte părți ale țării au fost ocupate de Bulgaria, Ungaria și Italia. Între anii 1941 și 1945, regimul croat al Ustașa a persecutat și ucis aproximativ 300.000 de sârbi, împreună cu cel puțin 30.000 de evrei și romi; sute de mii de sârbi au fost, de asemenea, expulzați, iar alți 200.000–300.000 au fost forțați să se convertească la Catolicism.
De la bun început, forțele de rezistență iugoslave erau alcătuite din două facțiuni: Partizanii Iugoslavi conduși de comuniști și Cetnicii regaliști, primii primind recunoașterea Aliaților la conferința de la Teheran (1943). Cetnicii, puternic pro-sârbi, erau conduși de Draža Mihajlović, în timp ce partizanii, cu orientare paniugoslavă, erau conduși de Josip Broz Tito.
Partizanii au inițiat o campanie de gherilă care s-a dezvoltat în cea mai mare armată de rezistență din Europa Occidentală și Centrală ocupată. Cetnicii au fost inițial sprijiniți de guvernul regal în exil și de Aliați, dar s-au concentrat curând tot mai mult pe combaterea Partizanilor, în detrimentul luptei împotriva forțelor Axei ocupante. Până la sfârșitul războiului, mișcarea Cetnicilor s-a transformat într-o miliție sârbă națională colaboraționistă, complet dependentă de aprovizionarea Axei.David Martin, Ally Betrayed: The Uncensored Story of Tito and Mihailovich, (New York: Prentice Hall, 1946), 34. Cetnicii au persecutat și ucis și musulmani și Croați, cu un număr estimat de 50.000–68.000 de victime (din care 41.000 civili). Partizanii, extrem de mobili, și-au dus campania de gherilă cu mare succes. Cele mai notabile victorii împotriva forțelor de ocupație au fost bătăliile de la Neretva și Sutjeska.
Pe data de 25 noiembrie 1942, Consiliul Antifascist al Eliberării Naționale a Iugoslaviei a fost convocat la Bihać, în actuala Bosnia și Herțegovina. Consiliul s-a reunit din nou pe 29 noiembrie 1943, la Jajce, tot în Bosnia și Herțegovina, și a stabilit bazele organizării postbelice a țării, instituind o federație (această dată a fost sărbătorită după război ca Ziua Republicii).