Biserica Sfântul Gheorghe din Timișoara a fost un lăcaș de cult situat în actuala Piață Sfântul Gheorghe, demolat în anul 1914. De-a lungul istoriei sale, edificiul a purtat mai multe denumiri: inițial „Sfântul Gheorghe” în Evul Mediu, transformat în moschee în perioada otomană sub numele de „Marea moschee”, „Moscheea Sultanului Biruitor” sau „Djami șerif-i kebir” („Marea și ilustra moschee”), apoi reconsacrat de iezuiți în 1718 sub hramul „Santa Maria Serena”. În epoca modernă a mai fost cunoscută și ca „Biserica Seminarului”, datorită utilizării sale de către seminarul teologic diecezan.
Istoric Prima biserică Prima mențiune a unei biserici în zona Pieței Sfântul Gheorghe apare la data de 21 ianuarie 1323, prin confirmarea lui Csanád Telegdi, ca Episcop de Eger, la Catedrala Sfântul Gheorghe din Timișoara, de către prepozitul Theophil, Timișoara fiind pe atunci reședința regelui Carol Robert de Anjou. thumb|Timișoara în 1656, cu marea moschee în dreapta imaginii. Următoarele mențiuni ale bisericii apar în 1402-1429, nemaiexistând informații până în 1552, în timpul stăpânirii otomane, când este transformată în moschee, numindu-se „Marea moschee”, „Moscheea Sultanului Biruitor”, sau în unele documente „Marea și ilustra moschee“ (Djami șerif-i kebir).
La 20 de ani de la cucerirea otomană este menționată repararea acoperișului, iar în 1616 este amintită ca depozit de pesmeți.
După eliberarea Timișoarei de către habsburgi, edificiul a fost folosit de armată ca pulberărie din 1717 până în 1718.
În anul 1717 împăratul Carol al VI-lea a instituit un fond pentru iezuiți, 4 preoți și un călugăr, iar biserica a fost donată de Eugeniu de Savoya către aceștia.
Înainte de sosirea iezuiților existau în oraș deja călugării franciscani minoriți, așezați în nordul orașului, ulterior, în 1716, primind fosta moschee turcească din actuala Piața Libertății. Iezuiții au folosit temporar același loc, deoarece moscheea donată lor era încă folosită ca pulberărie; în cele din urmă, iezuiții au curățat moscheea donată lor și, la 7 aprilie 1718, în prezența autorităților civile, militare și a unui număr mare de oameni, aceasta a fost reconsacrată; după recitarea Te Deum, clădirea a redevenit biserica catolică a credincioșilor, acel loc unde înainte de 1552 era catedrala parohială a Timișoarei; biserica a fost reconsacrată sub numele de „Santa Maria Serena” („Sfânta Maria Senină”), nu de Sfântul Gheorghe, denumire care amintea de vremea senină („serena”) din timpul asediului Timișoarei din 1716, considerată un semn providențial al victoriei.
În același an, biserica a primit trei clopote de la Viena: unul în onoarea Fecioarei Maria, unul în onoarea sfântului Francisc Borgia și al treilea în onoarea martirului iezuit Emmanuele Neri, omorât la Cluj pe 9 iunie 1603, cu ocazia devastării universității, venerat în mănăstirea iezuită din Timișoara.Catalogul expoziției „Orașul și academia”, Presa Universitară Clujeană, 2020, p. 23. Accesat la 7 ianaurie 2025.
În același an iezuitul Laurențiu Pez achiziționează trei case învecinate pentru viitoare construcții.
Ulterior împăratul Carol al VI-lea a desemnat Timișoara ca sediu al vechii dieceze de Cenad. La 5 martie 1724 contele László Nádasdy, episcopul Cenadului, a oficiat ceremonia de intrare sa în Timișoara. În scurt timp, viața religioasă și morală din Timișoara a înflorit: printre altele, s-a înființat asociația sfântului Ioan Nepomuk, care își propunea menținerea unei bune reputații, promovarea unor moravuri curate și practicarea faptelor bune, pe scurt, extinderea unei vieți religioase și morale. În oraș, numărul maghiarilor a crescut treptat atât de mult încât în 1730, este menționat un iezuit pe nume Hunyady, care ținea predici în limba maghiară, iezuiții începând construcția unei noi case de misiune, lângă biserică.
În 1732 au fost desemnate parcele separate pentru episcopia Cenadului, capitlu și catedrală; până când catedrala a fost terminată, episcopul a oficiat slujbele în biserica iezuită. Franciscanii au început și ei să-și construiască biserica (fosta Biserică a Piariștilor din Piața Libertății) în 1733. Asociația menționată, Sfântul Ioan Nepomuk, dispunea de suficiente resurse materiale pentru a pune bazele unui spital municipal, care a fost încredințat Mizericordienilor în 1737. De asemenea, în 1736 a început construcția Catedralei, Domul Romano-Catolic. O lovitură grea a lovit orașul în 1738, când ciuma a făcut ravagii teribile, cea mai mare parte a populației devenind victimă; nici cele mai stricte reguli de izolare nu au putut opri dezastrul, situația fiind agravată de faptul că funcționarii camerali au părăsit orașul împreună cu toate echipamentele lor; iezuiții, ca preoți, au fost printre cei care au avut de suferit de pe urma bolii. Pământurile lăsate în paragină nu au produs nimic, supraviețuitorii fiind alimentați cu provizii de către locuitorii din Szeged și ulterior de către guvernul de la Viena; în cele din urmă, pericolul a trecut, orașul lundu-și angajament să organizeze anual o procesiune la Capela Sfintei Rozalia pentru penitență.
În 1726, preotul de rang superior Antonius Perger a solicitat ajutorul contelui Mercy pentru construcția noii biserici și a unei reședințe, cerând ca materialele să fie furnizate gratuit. Mercy a susținut cererea într-o scrisoare din 9 aprilie 1726 adresată cancelariei de la curte, în care a solicitat să se permită construcția mănăstirii și bisericii iezuiților „ab aerario” (din bugetul public).
În 1739 este menționat un cutremur care a afectat vechea biserică atât de grav, încât ordinul a solicitat construirea unui nou lăcaș de cult, biserica fiind dărâmată și reconstruită cu hramul Sfântului Gheorghe.
A doua biserică Cheltuielile pentru construcții au fost suportate integral de Trezoreria Imperială. Maria Terezia aprobase în 17 august 1753 suma de 3000 de guldeni pentru construcția bisericii, iar până în 1754, iezuiții primiseră deja 8000 de guldeni. Construcția bisericii în sine a început, potrivit unei relatări a inginerului provincial Steinlein, abia în anul 1755, iar lucrările la biserică au fost intensificate abia în cursul anilor 1760.
Acest lucru s-a datorat, pe de o parte, construcției noii catedralei, ale cărei costuri erau mari, în special în anii 1750, când fondul de construcție era încărcat considerabil. Pe de altă parte, biserica iezuiților a întâmpinat dificultăți tehnice majore, cauzate de integrarea parțială a vechilor fundații ale fostei biserici.
Conform lui Steinlein: la început, unii arhitecți nu au vrut să folosească zidurile vechii moschei, ci intenționau să ridice o nouă biserică principală complet independentă de acestea; însă, din cauza fundațiilor și a pilonilor deja existenți, planul a fost ulterior modificat”. Prin urmare, noua biserică a fost construită „cu adaptarea zidurilor vechii moschei”, ceea ce a impus modificări substanțiale ale structurii de rezistență: pilonii au fost refăcuți din blocuri de piatră în loc de cărămidă, iar cupola a fost realizată tot din cărămidă, conform planurilor modificate.
Astfel, inițial, zidurile vechi nu au fost incluse în noua construcție, planul fiind modificat ulterior, astfel încât biserica a fost construită "cu adaptarea vechiului zid al moscheii". Totuși, pentru acest lucru au trebuit făcute modificări semnificative, mai ales în ceea ce privește sistemul de susținere. Pilonii nu trebuiau construiți din cărămizi, cum era prevăzut inițial, ci din blocuri de piatră, în timp ce cupola urma să fie realizată din cărămizi.
Deoarece pentru construcția anterioară fusese cheltuită suma de 8000 de guldeni, ar fi rămas 34000 de guldeni din suma totală aprobată de 42000 de guldeni, care, conform lui Steinlein, ar fi era necesară. Aceste sume de bani nu au fost niciodată furnizate în întregime necunoscându-se ce s-a întâmplat cu sumele aprobate pentru anii 1750. Planurile modificate au fost depuse în mai 1767. Desenele, realizate de Franz Anton Platl, meșter zidar din Timișoara, arată planul de bază, secțiunea longitudinală și fațada bisericii. miniatura|Planul meșterului Franz Anton Platl, 1767 Până în toamna anului 1767, biserica a fost finalizată, cu excepția acoperișului, turlelor și fațadei. În același an, la îndemnul autorităților centrale de la Viena, administrația provincială a prezentat din nou planurile pentru noua biserică din Timișoara, care era deja în construcție, împreună cu un deviz de cheltuieli pentru repararea reședinței aflată în stare precară pentru suma de 19594 florini și 33 de creițari. Corespondența aferentă se încheie fără aprobarea explicită a sumei.
La 29 august 1767, superiorul Petrus Körner a cerut din nou aprobarea costurilor, de această dată direct de la împărăteasa Maria Terezia, care, în cele din urmă, și-a dat consimțământul. Cu toate acestea, finalizarea lucrărilor a fost întârziată, deoarece suma aprobată nu a fost pusă la dispoziție.
Cererile repetate ale Societății lui Isus (Societas Jesu) din Timișoara „pentru reabilitarea reședinței lor ruinate și pentru îndeplinirea lucrărilor urgente ale bisericii parohiale” au fost respinse până în februarie 1768. Conflictul a fost soluționat din nou de Maria Terezia, care, la 7 februarie 1768, a emis un decret cu un ton ultimativ:
Conflictul a fost soluționat din nou de Maria Terezia, care la 7 februarie 1768 a scris însă cu un ultimatum neînduplecat de la Viena: „Deși din fondurile mele nu pot dispune suplimentar, totuși, ca o favoare specială și finală (pro ultimato), aprob suma de 6.000 de guldeni pentru clădire; iar dacă părinții iezuiți nu se mulțumesc cu aceasta, este voința mea ca parohia orașului să fie anexată Catedralei și ca părinților iezuiți să li se acorde doar 2.280 de guldeni pentru întreținerea profesorilor și 1.500 de guldeni pentru școlile existente.” miniatura Se pare însă că nici această sumă nu a fost suficientă, deoarece, la 2 mai 1769, iezuiții au solicitat din nou 9.735 de guldeni și 10 creițari. Cererea a fost trimisă de Biroul de Construcții Camerale către administrația locală, care a depus o nouă solicitare la Trezoreria Imperială la 17 mai 1769. Cererea a fost aprobată, costurile urmând să fie suportate de Trezorerie.
La 6 iunie 1769, Maria Terezia a confirmat aprobarea printr-un rescript adresat Hofdeputation: „Părinților iezuiți din Timișoara li se vor furniza materialele necesare pentru construcția bisericii lor din erariu.").
Biserica iezuită a fost finalizată până la sfârșitul anului 1769, dar reședința ordinului nu a mai fost terminată, din cauza dizolvării Societății lui Isus în anul 1773, prin ordin papal. Planurile pentru această clădire au fost, de asemenea, depuse de Franz Anton Platl în 1767.
După desființarea ordinului, complexul a trecut în administrarea Diecezei de Cenad, iar preoții iezuiți au fost integrați în structura episcopală locală, continuându-și activitatea pastorală sub conducerea episcopului de Cenad.
Seminarul miniatura|Fotografie a Seminarului Catolic, publicată în 1908, în A csanádi papnevelde története. 1806-1906 de Sándor Kováts În al zecelea an de la recucerirea orașului, iezuiții au deschis trei clase de gimnaziu, astfel că în 1726, sub conducerea preotului și profesorului Péter Miszeni, alături de Ferdinand Augustin Hallerstein, un om cu cunoștințe remarcabile în domeniul matematicii și al științelor naturale, care îi învăța pe ofițerii militari despre construcții și inginerie hidraulică, aceștia fiind responsabili de drenarea zonelor mlăștinoase ale orașului și de canalizarea apelor către râurile Bega și Timiș, precum și de proiectarea și construirea cetății aparent impenetrabile a Timișoarei. Cele trei clase de gimnaziu au fost completate în 1744 cu a patra, iar în 1763 cu a cincea, sub numele de „Gymnasium Temesvariense Soc. Iesu”.